Quelle triste figure

 

CE FAȚĂ TRISTĂ

ce față tristă avea Luna/
cum se uita la noi înlacrimată
cu zîmbetul amar/ înourat
eram/ pe veci/ înamorați
la piept/ cu platoșa de lacrimi
ce singuri ne aflam printre planete
pămîntul era gol și copleșit/
în totul/ de verdeață

și Luna/ stă în atîmare
precum un felinar/ ce l-am cioplit
/ în trista mea copilărie/
dintr-un bostan/ crescut printre porumbi
ca o momeală/

stă Luna plictisită
pentru ea eternitatea nu există
dar ce folos de atîta libertate

QUELLE TRISTE FIGURE

quelle triste figure avait la Lune/
comme si elle nous regardait au travers de ses larmes
avec un sourire amer/ voilé de nuages
nous étions/ pour toujours/ amoureux
sur notre poitrine/ une cuirasse de larmes
seuls/ ô combien/ parmi les planètes
la terre était vide et couverte/
toute entière/ de verdure

et la Lune/ reste en l’air
comme une lanterne/ que j’avais sculptée
/ enfant triste/
dans une citrouille/ poussée au milieu des maïs
telle un appât/

la Lune s’ennuie
pour elle l’éternité n’existe pas
mais à quoi bon une telle liberté